Abiel înca nu împlinise un an când am primit vestea că vom  mai primi o minune. Bucuria s-a amestecat cu lacrimile, ca într-o horă fără sfârşit, cu mine spectator în mijlocul ei.
Mi-a luat ceva timp, gânduri şi frământări până m-am abandonat bucuriei de a-mi împărţi din nou inima cu cineva.

Dar Abiel?
Avea şi el locul lui în plimbarea aceasta, un cuib cald la pieptul meu. Era încă atât de mic, nu îl puteam izgoni de acolo. Am citit articole, am discutat cu dr ginecolog şi am hotărât că nu ne oprim aici, că Abiel încă mai are nevoie să fie alăptat.
Au fost 9 luni frumoase, cu Abiel în braţe şi Hanna alături. Dar nu a fost uşor. De fiecare dată când îl alăptam simţeam contracţii uşoare dar puţin dureroase. Nu vroiam să mă opresc, iar Abiel nici atât. Dar era nevoie de doi pentru a alăpta iar eu… eu eram cam absentă din dansul nostru.

Am încercat să fac lucrurile mai uşoare pentru amândoi şi încet am ajuns să îi simt buzele calde doar atunci când el vroia să adoarmă. Deşi eforturile lui nu prea mai erau răsplătite cu dulcele alb, el nu a încetat să mai ceară.

Apoi a venit şi Hanna. O vreme nu am putut să stăm toţi trei liniştiţi ca ei să se bucure de acest dar de sus. Nu fiindcă Abiel nu ar fi vrut ci fiindcă eu simţeam că e prea mult. Mă copleşea o stare de agitaţie şi nervozitate. A trebuit să mă uit adânc în mine, să văd de ce simt asta sau de ce aleg să continui drumul nostru în trei. Mă simţeam vulnerabilă şi supusă greşelii, undeva la un pas de marginea drumului accidentat, gata să cad uneori în spini sau în tufişuri.

Suportul altor mame m-a ajutat  să trec peste „nu mai pot” şi să găsesc resurse interioare nebănuite. Am învăţat ce înseamnă stăpânirea de sine, gestionarea emoţiilor şi cel mai mult, am învăţat să vorbesc cu Abiel. Să îi spun când nu mai pot, când mă doare, să îl rog să mai aştepte… Nu am fost senină întotdeauna şi am greşit adeseori. Dar mi-am cerut iertare şi băiatul meu cu ochii de mure m-a iertat şi a continuat să mă iubească, să mă iubească mult.

Nu ştiu cât voi putea să continui şi mi-aş dori tare mult ca el să fie cel care să se depărteze uşor, liniştit, să se coboare de acolo, din ciubul lui şi să continuăm plimbarea de mână.

Dar ştiu că tot ce a fost şi va mai fi are în spate o motivaţie puternică.

Tandemul a fost plimbarea noastră:

  • Pentru că vreau să ştie că sunt una singură şi ei vor trebui să mă împartă, atât cu gura cât şi cu inima.
  • Pentru că nu am vrut să îi dau lui Abiel doar câţiva anticorpi în plus ci, aşa cum spune în Psalmi, am vrut să înveţe încrederea la sânul meu. Să aibă locul lui în care să se simtă în siguranţă, un loc liniştit în care să crească nu doar pe dinafară ci şi pe dinăuntru.
  • Pentru ca Hanna să crească lângă Abiel, învăţând că merită să lupţi pentru lucrurile frumoase.
  • Pentru că aveam şi eu nevoie să ştiu că mai am ceva de oferit pentru Abiel, că nu o să se simtă izgonit ci o să primească în continuare alint şi alinare.

Au fost momente când alăptarea ne-a făcut viaţa mai uşoară. Când aveau febră peste 39 şi refuzau mâncare sau lichide eu tot mai aveam ceva să le ofer, iar ei nu refuzau.
Sunt convinsă că acum se adună amintiri frumoase şi pentru ei, acele clipe dulci în care stau în braţele mele şi se privesc ochi în ochi, se mângâie sau îşi zâmbesc. În acele momente creşte şi sufletul meu, bucuros că se umple de pace.

Nu ştiu cum o să fiu când se va termina, dar îmi va rămânea imaginea lui Abiel, cu ochii sclipind:
„mami, papa!”
„ţiţi e dulce”

Publicitate