Mergeam pe drum, în puţinele mele ieşiri din decorul familiar(l) şi gândul îmi zbura tot înspre ei.

Mă apropiu cu paşi când mai mici, când mai mari de a doua înţărcare a mea. Prima a fost mai uşoară, ajutată şi de cursul vieţii. Aşa am prins aripi sa povestesc şi altora despre înţărcarea cu blândeţe. Fusese aşa lin, ca o curgere albastră, încât îmi închipuiam că încă două – trei sfaturi şi celelalte mame care trec pe aici se vor descurca numai bine.

Asta până am ajuns eu aici din nou.

La început a fost înţărcarea pe timp de noapte. Prima dată nu am fost sigură. Simţeam doar că e o situaţie cu care nu mă mai împac. Dar m-am împăcat cu neîmpăcarea mea şi am mers înainte. Încă o dată, de două ori poate şi somnul meu părea netulburat. Până când, cu aceleaşi treziri, somnul din mine începea să urle. Simţeam că nu mă mai pot împăca. Aşa că am luat măsuri: m-am aşezat cu mine însămi la masa tăcerii, mi-am vărsat of-ul şi mi-a povestit lacrimile. Am înţeles că până aici am putut şi apoi am găsit cuvinte să îi explic şi ei. M-a înţeles: Am dansat printre lacrimi, am legănat ochii prea obosiţi să adoarmă în pace şi în câteva săptămâni ne-am obişnuit. Acum, după câteva luni (acum îmi dau seama cât de multe au trecut) parcă aş fi dormit tot timpul fără să alăptez vreun prunc.

Mă mai trezesc? Bineînţeles! A fi mamă e o meserie fără pauze şi concedii, schimbul de noapte e la fel de intens ca şi cel de zi, dar suntem împăcate aşa.

Acum simt însă că mi-am atins altă limitare, o limitare pe care mi-aş dori atât de mult să nu o am.

Ştiu prea bine beneficiile autoînţărcării, despre vârstele antropologice şi de ce acesta a fost ritmul copiilor până nu demult. Dar mai ştiu că nu mai trăiesc în societatea aceea şi oricât încerc să mă învăţ acele ritmuri străbune, corpul meu strigă tot mai îndârjit altceva.
Le admir pe prietenele mele care continuă alăptarea ca pe un lucru firesc, ce curge din fiecare celulă a fiinţei lor şi la fel le admir pe mamele care şi-au înţeles limitările şi au căutat să le explice, pe limba copiilor, de ce unele lucruri se termină mai repede decât ne-am dori.

Nu, nu eşti mai puţin mamă dacă nu reuşeşti să îţi învingi limitările. Sau dacă, prin neputinţele tale aduci lacrimi în ochii copiilor tăi. Tot tu eşti cea care le va şterge cu blândeţe, care îi va îmbrăţişa şi va turna dragoste din belşug, acea dragoste care acoperă durerea şi şterge lacrimile.

Şi ce faci atunci când ai încercat toate sfaturile şi nimic nu pare să dea roade?
Mai aştepţi. Uneori, copiii cresc într-o zi câţi alţii într-un an.
Alteori încerci să te uiţi mai adânc, să vezi dacă e o frică acolo ce trebuie vindecată, o aripă ce trebuie pansată pentru ca puiul să poată zbura mai uşor.

7227357622_37c5d928d9_b

[sursa foto]

Cauţi ajutor. Te înconjori cu prieteni care au aceleaşi valori ca tine, care pot să te sprijine, să îţi imprumute binoclul lor ca să poţi vedea din nou în depărtare, să aşezi această bucată într-un tablou mai cuprinzător.

Dacă eşti însă tot la capătul limitelor tale şi simţi că nu mai ai ce să întinzi ia pe cineva să te asculte. Şi apoi povesteşte-i copilului tău, atât de neclinitit în alipirea lui, despre neputinţele tale. Foloseşte cuvinte mici, pe care el să le poată digera. Iar dacă va fi nevoie, lasă-l să plângă în braţele tale. Priveşte-l în ochi şi aminteşte-i că îl iubeşti, că lucrurile vor fi mai frumoase şi că veţi petrece alte clipe minunate împreună.

P.s: iar dacă nu ai cu cine să povesteşti îţi stau cu drag la dispoziţie.

Later edit:

Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă alăptarea până la 2 ani şi peste, atâta timp cât mama şi copilul doresc. Pe blogul ei, Raluca Donciu a tradus un minunat articol ce evidenţiază beneficiile alăptării dincolo de primul an de viaţă.

Hanna are acum 3 ani şi jumătate şi continuăm alăptarea, atâta timp cât amândouă ne vom simţi confortabil cu asta. De fapt, încă din prima zi când a gustat din mâncare, am pornit pe drumul înţărcării, unul lung, lin şi frumos pentru noi.

Anunțuri