Psalmul 126

Psalmul 126

„Un cântec de pelerinaj

1.Când Domnul i-a întors acasă pe captivii Sionului, parcă visam.

2.Atunci gura ni s-a umplut de râsete și limba noastră – de strigăte de bucurie; atunci se spunea printre neamuri: „ Domnul a făcut lucruri mari cu ei!“

3.Domnul a făcut lucruri mari pentru noi, de aceea noi suntem bucuroși.

4.Întoarce-i acasă, Doamne , pe captivii noștri, ca pe niște torente din Neghev.

5.Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu strigăte de bucurie.

6.Cel ce merge plângând, ducându-și traista cu sămânță, va veni acasă cu strigăte de bucurie, ducându-și snopii.”
(Traducerea NTR)

(sursa foto)

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

~~~~~~~~~~~~~~~~

Psalmul 126
(a se citi cu bucurie)

Războiul meu m-a prins departe

încă dinainte de-a mă naşte

învăluindu-mă cu cenuşiul lui pământiu.

Inima mi-a crescut deformată
fără un ochi şi fără o toartă
de care să mă prindă prietenii.

Aştept amuţită Omul care face operaţii pe inimă închisă

care s-o pornească în căldura mâinilor lui
şi să-mi frângă lanţurile în îmbrăţisări.

Până atunci
mai seamăn (cu) câte o lacrimă ciungă
ca să-mi alung praful dintre picioare

şi parcă visez la cântări şi strigăte de bucurie.

Până atunci

mă scald în râul de la miazăzi

şi mă rog să mă aducă Domnul înapoi lângă mine.

~~~~~~~~~~~~~~~~

 ~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Prietenilor mei, de aproape şi de departe, fără de care aripile cuvintelor mele ar înceta să se frângă.

(Mulţumesc Emilia şi Doina&Cristi)

Publicitate

În cămară

M-au potopit apele de glorii şi m-a îngropat slava Ta

Nu mă mai regăsesc, nu vreau să mă mai înmulţesc!

E-atât de uşor fără mine, cu Tine…

Miroase a lăcrimioare culese din văile durerilor Tale

Cu frunzele însângerate,

Miroase a bunătate mereu proaspătă din cuptoarele Betleemului,

Dulce şi nesfârşită îmbrăţişare de dragoste,

Mă topesc în palmele Tale, scăldată în iertarea ce curge din coastele Tale.

Mă speli, mă inunzi în privirile scuipate.

Gândurile mele pribege caută să s-umezească în dragoste

Să-şi umple găunoasele existenţe cu viaţă,

Minunata şi binecuvântata Viaţă.

Lasă-mă peste iarnă, peste primăvară şi toamnă,

Peste vânturi şi ploi, peste munţi sângeraţi şi ape înflăcărate,

Lasă-mă în cămara dragostei

Până când o să mă pierd  printre cuie şi degete,

Printre tină şi suliţă…

Lasă-mă până când o să uit cum pot să mă cobor de pe cruce!

Iar când se va trece toamna printre rafturile mele,

Deschide ziua învierii

Să înfloresc smochinii şi Tu să te apleci să-mi guşti roada.

Sfinţenie

Eşti sfânt, sfânt, sfânt!

Dincolo de gând, de cânt sau cuvânt,

Nu pot să Te cuprind,

Eşti sfânt,

Dar nu mă înspăimânt,

Nu mă fac mic

Căci aşa cum sunt, bulgăr pitic

Tu m-ai privit, m-ai iubit, m-ai topit…

Eşti sfânt,

Cuvânt întrupat pe pământ, tresar când urma-ţi ating

Dar nu mă închid între frunzele lin cântate-n finic

Tu ai dat valoare acestui nimic

Nu mai sunt mic, în Tine-s sfinţit.

Şi cresc

Până la ceruri mă-ntind să Te-ating

Sfinţenia s-o prind în suflet şi-n gând

S-o respir, s-o expir

Peste juru-mi blocat în pământ.

Eu cred că sunt sfânt când gândul Ţi-l dau legănat

Să-l cobori curat la-Împărat

Sunt sfânt şi cu Tine mai sfânt eu mă fac!

[Betesda, mai 2010]

In lacrimi pana la genunchi

As vrea sa pravalesc in tinda ta cuvinte miezoase, bine scaldate in lacrimi. Dar nu vor nici unul sa curga… S-au incapatanat sa ramana in causul zamislirii  lor cu privirea inspre acele amintiri atat de dulci despre care ai rostit aici.

Din cand in cand mi se facea dor de Ionatan, de Cuvintele (la) Schimb(ate) intre noi, dar nu imi puteam imagina ca nu o sa il mai vad, ca nu o sa ii mai ating inima tremuranda.

Cuvintele mele inainteaza greu, cu lacrimile pana la genunchi. Ma strafulgera un vers:

„De cand iubesc oameni care nu se vad, ma impac mai bine si cu ingerii”

Da, Ionatan ne-a iubit inainte de a ne vedea. Am simtit asta cand l-am intalnit prima data sau cand a suflat viata peste incercarile mele poetice. Acum a plecat sa fie cu ingerii, sa danseze cu ei de bucuria prezentei Cuvantului.

Multumim frate Ionatane pentru ospatul de cuvinte ce ni l-ai intins.

Si fiindca apele cresc, pot sa mai revars doar cateva cuvinte, scrise cu cativa ani in urma intr-o stare asemanatoare cu cea de azi. Ionatan nu mi-a fost bunic, dar cu siguranta am gasit in el un frate mai mare in ale cuvintitului. Asa ca atunci cand veti citi bunic, rostiti in gand Ionatan, pentru ca adevarurile raman la fel de adanci si de calde:

vesnicia bunicului meu

bunicul meu murea
se stingea cu fiecare picatura de viata,
cadeau frunzele de-a valma peste pamant aramiu,
plangeau o nunta cereasca.
ieri i-am inmormantat glasul,
pusesem intre sicriu fiecare poveste
fiecare silaba din cuvantul uitat
adus candva pe genunchi.
sicriul avea trei ferestre:
cate una pentru fiecare glas al lui;
stiam ca ne va vorbi in curand.
azi i-am ingropat zambetul,
fiecare zambet al lui
asezat in tarana inimii noastre.
au inceput sa infloreasca lacrimioare
din alb innoptat,
sa ne surada lacrimile in ochi
la fiecare colt de om intristat.
maine i-am asezat iubirea:
cate o samanta in fiecare din noi,
pe fiecare soapta,
in fiecare cuvant
va respira frantura din dragostea lui.
prin el,
vesnicia e cu un cer mai aproape de noi.

Despre trecerea prin icoana a lui Ionatan s-a mai scris aici, aici, aici si poate in multe alte locuri pe care eu nu le cunosc.

Sa se odihneasca ploaia mangaierilor Dumnezeiesti peste toti cei inlacrimati!

Închinare

Îmi picuri pe degete har

Pe mâinile adânc înălţate trimiţi slavă, sfinţenie…

Şi când se prăvălesc frunzele sau învie pământul

Ferestrele Împărăţiei stau deschise pentru braţele mele

Pentru cocorii răsuflărilor mele.

Ferestrele Tale se deschid largi şi adânci

Tu Îţi reverşi mantia albă – prezenţa Ta îmbibată cu slavă

Îmi ridic ochii să treacă dincolo de ferestre să Te vadă

Să te guste dulce, Tată!

Între mâini alungite şi ochi aplecaţi

Prăbuşeşti cer,

aer cald din cer, miresme de viaţă.

Şi ca în fruntea unui alai

Se rostogoleşte îmbrăţişându-ne picioarele topite, duhurile rătăcite

Acoperindu-ne

Prezenţa Ta.

Dincolo de mine văd deschise ferestrele Împărăţiei

Şi păşind prin oglindă,

zâmbind a Înviere,

coboară Tatăl meu.

Foc viu

S-a aprins tufişul din mărăcinile durerilor mele,

păşesc desculţă în mine, desculţă de judecată, de priviri de dincolo de oglindă.

Tu sfinţeşti cu dragostea Ta pământul inimii mele,

îmi îmbălsămezi duhul în Dragoste  mistuitoare.

Mă vrei,

mă doreşti foc viu să ard

să mă mistui doar pentru Tine.

Se macină în mine mărăcine sculptând

o cruce de dragoste…

Te-ai logodit cu mine,

Ţi-ai pus pecetea pe inima mea, ai înălţat crucea Ta albă.
Sfânt Doamne, sfânt eşti Preaiubitul arderilor mele!

Ia-mă cu Tine când cobori de pe cruce,

ia-mă să ne plimbăm împreună,

să sfinţeşti cu talpa Ta suflare cu suflare din inima mea,

să înviem împreună viaţa mea,

viaţa inimilor de lângă inima mea!

sursa imaginii

De ce atâta tăcere?

Nu am nici eu un răspuns clar. Aş fi dorit să îl am. Dar până o să îl primesc, m-am gândit să îl întreb pe El:

Ai nins peste umerii mei tăcere.
Albă? Roşie?
Roşie? Albă?

Nu! Tăcerea mea nu poate să mă mântuie,
Nici măcar să mă oprească din Porţile Răului.
Tăcerea mea trebuie dărâmată,
Necuvintele înroşite,
Învelite stacojiu în mantaua dolorosă,
Mântuite întru curgere.
Curgere lină spre Tine,
Pentru a se schimba pe scara cerului cu tăcerile Tale absente
Şi să plouă peste casa mea o supă de litere.

Fă şi un braţ ce să se-ntindă spre mine:
cristalin, răcoritor, înviat.
Spre alţii? Şuvoi
mineral şi purificator
Stâlp de viaţă între mine şi T/tine
Între Tine şi ceilalţi.

Stacojeşte-mi Împărate tăcerile
limbile şi necuvântatele
Şi toarnă albul tău împărătesc
Peste puţinele-multe- mi litere!

Să te aud Stăpâne…

Să Te ascult?

Dar, Doamne, vocea eu demult nu Ţi-o aud,

Mi-a asurzit genunchiu-acesta ciung

plecat, cutreierat de griji şi spaime.

Urechile s-au îndopat cu ştiri, cu snoave,

sunt pâlnii pline de gunoi, puhave, mustind

de strigătul acestei lumi bolnave.

Pe unde să mai treacă rostirea Ta întreagă

când inima mea fuge şi fuge şi aleargă …

să fie gălăgie şi urlet de chimvale

să pară sărbătoare şi jertfe rituale

Să fie gloată multă, cântări şi cântăreţe

să sune Osanale din slăvile măreţe…

Dar

unde mi-e tăcerea?

mi-e stinsă cămăruţa, pustie părtăşia

şi goală mi-e căruţa în care merg ca Filip

ascultând nepătrunsul

urmând călăuzirea

privind adânc la Unsul ce-mparte mântuirea.

Îmbracă-mă, o Tată, în haina Ta curată

desfundă-mi Tu urechea,

dă-mi vocea Ta să bată

la cămăruţa-n care eu ziua mi-o dezgrop.

Vorbeşte-mi Tu, Părinte,

vorbeşte-mi, eu sunt orb!

Lui Vicenţiu:

Te iubesc,

Aşa cum mă iubeşte sângele

Ce-mi curge prin vene,

Te iubesc,

adiere caldă de soare-nsorit

Pădure de liliac amirosind a-Nviere.

Te iubesc,

Casa mea verde de cedrii

Menuet ce nu se mai termină

Ci acompaniază respiraţiile mele

Ce te adulmecă, pâinea mea albă

Scoasă de îngeri din vatră.

Te iubesc azi,

salcâm inmugurit drept povaţă,

Eşti iubit azi

Crinul meu cu a mării dulceaţă…

Te iubesc azi,

mâinele meu, pe care l-am visat cum se înalţă,

Soarele ce-l aşteptam să răsară

În fiecare noapte, din fiecare viaţă.

Luceafărul meu,

“te iubesc-ul” meu din fiecare dimineaţă !

Te iubesc.

Te iubesc.

Te iubesc,

Suflarea mea de viaţă !

Isus în Biserică

Pe unde sunteţi arlechini?
Pe unde vă cresc catifele cereşti
O scenă să-mbrace?
Reflectoare, pe unde vă pitiţi
Lumini luminând întuneric,
otrăvite candele cu untdelem stors
din pământiul venin?
O casă?
O casă a Mea zidită a fost chiar aici
Acum e o scenă mânjită,
un podium strâmb pe care sa vă urcaţi sinele spălăcit.
Oare… oare voi m-aţi iubit?
Un cuvânt
Şi mesele pline de gând necurat
În grabă s-ar arunca la pământ.
Dar voi n-auziţi, stane de piatră
Adormite lângă Înviatul Cuvânt.
Pământul v-ar înghiţi dacă mâna-mi întinsă
s-ar mişca cât fulgul de nea,
Dar mâna mi-e întinsă
Şi nimeni n-apucă de ea.
Cântaţi, vă rugaţi, predicaţi,
un teatru absurd al mimicii seci,
al oaselor fără de vlagă…

Sunteţi reci!
Peşteră de tâlhari reci.