De o vreme vezi prin parcuri, pe stradă, în vacanţă copiii generaţiei crescute cu cheia la gât. Ajunşi acum părinţi fac şi ei ce ştiu mai bine pentru copiii lor. Obligaţi să se descurce de mici şi să fie independenţi cred ca aceasta e condiţia pe care trebuie să o încurajeze şi în copiii lor. Aşa că îi poţi găsi pe copii lor crescând singuri. La grădiniţă, în parc sau acasă ei învaţă să trăiască pe cont propriu, să îşi fie singuri suficienţi, să îşi rezolve singuri problemele, aşa, cu mintea şi sufletul lor de 2, 3, 5 sau mai mulţi ani. Copiii ajung să se înveţe unii pe alţii binele, frumosul, bucuria iar uneori felul in care le cunosc ei e atât de distorsionat!  Ajung să plângă singuri şi să se consoleze singuri, pentru că sunt mari şi copiii mari nu plâng.

     Circumstanţele în care am crescut ne-au făcut să ne închidem în noi înşine, să ne baricadăm şi să nu mai lăsăm sentimentele să ne ‘deranjeze’ viaţa. Era prea grea oricum, de ce să o mai conştientizăm şi simţim până în cele mai adânci cotloane ale sufletului? Rănile ni le-am acoperit mereu, dar nu s-au vindecat niciodată, aşa că am ajuns oameni cu trupuri mari şi suflete mici, cu emoţii îngheţate şi mereu încercând să ne purtăm de grijă. Suntem atât de centraţi pe nevoile noastre, pe ce ne trebuie NOUĂ, că nevoile copiilor noştri ni se par mofturi. Nu suntem capabili să ne amânăm împlinirea nevoilor pentru a le împlini pe ale lor pentru că nici ale noastre nu au fost împlinite. Şi nu avem încrederea că dacă le amânăm ni se vor împlini fiindcă atât de ades am plâns, am cerut, am sperat şi aproape la fel de ades am rămas cu plânsul neascultat, cu cerinţele risipite în vânt şi cu speranţele îngropate. E nevoie să înţelegem că împlinirea nevoilor lor nu înseamnă moartea noastră. Că putem supravieţui nopţilor în care ei se trezesc de 10 ori pentru a se asigura că suntem lângă ei. Că vom avea şi noi viaţa noastră, dar împreună cu ei.

    E greu să găseşti bucurie în jocurile copilăriei atunci când tu copil fiind nu ai avut parte de ele pe deplin. Ar fi atât de frumos însă dacă am reuşi să ne jucăm din nou împreună cu ei, nu ei singuri în spaţiile de joacă şi noi cu adulţii noştri, încercând să acoperim şi mai bine rănile neoblojite în copilărie.

Suntem şi noi copii, prinşi în trupuri de adulţi şi avem nevoie să creştem, să înflorim. Iar ei au dreptul la o copilărie mai senină decât am avut noi şi la o viaţă cu cât mai puţine răni de vindecat.

Haideţi să luăm cheia de la gâtul copiilor noştri şi să stăm lângă ei, să le deschidem noi uşile vieţii, să învăţăm alături de ei şi să fim acolo lângă ei pentru a ne bucura de fiecare descoperire, de fiecare părticică din ei care creşte!

 

P1060882

Anunțuri