O zi aglomerată din viaţa niciodată plictisitoare a unei familii cu doi copii.
Se face în sfârşit timp şi de cumpărături. În grabă uit că mezina prefera ea să plătească produsele la piaţă. Era modul ei de a contribui. Imediat încep nemulţumirile. Cu bateriile încă încărcate îmi cer iertare că nu i-am dat ocazia să se bucure şi ea de activitatea noastră împreună şi încerc să repar lucrurile, pe cât posibil. Vânzătoarea rămâne uimită de interacţiunea noastră.
Atunci mi-am dat seama că eu nu făcusem decât un simplu lucru dar care pentru cei mici e atât de signifiant. Dacă ar fi fost vorba de un adult cu siguranţă mirarea ar fi fost mică, doar făceam ceva normal, îmi ceream iertare că îi nesocotisem dorinţele. Dar adeseori uităm că şi copiii sunt oameni cu aceleaşi drepturi ca şi noi, uităm că şi în pentru ei răsună la fel de clar versetul biblic: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii.” (Mat 7:12 CNS)

Dar atunci cum să ne raportăm la copii? Iată un articol scris de Crystal Lutton pe site-ul ei http://aolff.org pentru care am primit permisiunea de a-l traduce pentru acei care îmi calcă pragul.

Faceţi-le altora

Chiar dacă nu eşti creştin, ai fost cu siguranţă învăţat multe principii creştine. Iartă-ţi semenii. Iubeşte-ţi aproapele. Întoarce şi celălat obraz. Dacă eşti creştin, ai stat şi ai ascultat predici fără sfârşit despre importanţa aplicării acestor principii faţă de alţii- fraţii şi surorile tale în Cristos precum şi acei oameni pe care îi întâlneşti pe stradă. Dar de câte ori ai auzit aceste principii aplicate în creşterea copiilor? Eu pot spune cu sinceritate că acest subiect nu l-am auzit predicat niciodată de la amvon.

Cuvintele ce le auzi când e vorba de creşterea copiilor sunt „nuia”, „disciplină”, „pedeapsă”, „ascultare”. Va sună familiar? Daţi-mi voie să le definesc pe fiecare în pare, pe scurt, fiindcă există o înţelegere greşită a acestor termeni şi a faptului că Biblia îi foloseşte cu referire la creşterea copiilor. În vremurile în care a fost scrisă Scriptura existau trei tipuri de nuiele ale autorităţii (însemnătatea pentru cuvântul ce a fost tradus cu „nuia” în versetele citate cel mai adesea când e vorba de creşterea copiilor). Exista acel baston folosit la mers de către capul familiei, toiagul păstorului şi sceptrul regelui.

Deşi nu am trăit în acea vreme şi nu pot spune dacă vreunul din acestea a fost folosit pentru a lovi pe cineva ştiu că ele nu au avut ca scop iniţial bătaia. Fiecare dintre acestea era un simbol al autorităţii deţinute de omul ce ţinea nuiaua. De asemenea, ţinând cont că versetele ce conţin termenul „nuia” apar în Proverbe în secţiunea scrisă de regele Solomon pentru fiul său, putem spune că „nuia” se referă acolo la sceptrul regal.

Regele Solomon încerca să îi transmită fiului său că părinţii au autoritate asupra copiilor lor, autoritate ce le-a fost conferită de Dumnezeu. Dacă un părinte neglijează responsabilitatea ce vine cu această autoritate, atunci copiii lor nu vor avea o creştere aleasă. Dacă totuşi, un părinte ia în serios autoritatea atunci ei vor creşte copii credincioşi. Nu vă amăgiţi, nuiaua [shebet] e reală, dar se face referire la ea pentru autoritatea pe care o reprezintă şi nu ca o sugestie de a lovi fizic pe cineva.

Dar cum rămâne cu „disciplina”? A disciplina înseamnă a lovi, nu? NU. „Disciplină” înseamnă simplu „să înveţi”. Sunt multe lucruri incluse în înţelesul acestui cuvânt precum învăţătura cu un scop clar ce implică participarea activă a profesorului. Are aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul „discipol”. Un discipol (ucenic) e cineva care învaţă de la un altul umblând împreună cu el şi învăţând la picioarele lui. E cineva care e implicat până în initimitatea vieţii celui pe care la un moment dat îl vor imita. Aşa că da, disciplinează-ţi copilul. Şi faceţi acest lucru petrecând timp cu ei, modelându-vă viaţa pentru ei şi arătându-le cum vrea Dumnezeu să îi vadă trăindu-şi viaţa.

Bine, dar cuvântul „chastise”? Cu siguranţă acesta spune că trebuie să ne batem copiii.

Din nou, nu. „Chastise” înseamnă a corecta. Şi acest lucru e foarte important. Modul în care trebuie să îi corectăm pe copii nu este specificat, doar că noi avem de corectat comportamentul greşit. Şi da, va fi frustrant şi dificil pentru copii. Va fi considerat neplăcut. Spune-i copilului tău de doi ani că nu poate primi prăjitura pe care şi-o doreşte şi vei vedea frustrare. Nu e nevoie să le aplici o pedeapsă fizică pentru a-i face să înţeleagă.

Elementul evreiesc din spatele lui „chastise” e „hai să rezolvăm împreună”. Aşa au procedat rabinii şi aşa îşi instruiau oamenii copiii. Pentru că un copil nu îşi dezvoltă judecata până în jurul vârstei de 14 ani, aceasta ar fi şi abordarea din anii adolescenţei când un copil îşi caută propria cale. Aceasta e abordarea de a sta şi a dezbate cu ei, întrebându-i, aflând-le motivaţia, căutând înţelegerea lor şi să îi înţelegem. Acesta e procesul de a-l ajuta pe copil să găsească ei înşişi răspunsurile.

Dar nu trebuie să îi faci să te ‘aculte’? Biblia cu siguranţă spune aceasta. Nu spune. În ea scrie „Copii ascultaţi de părinţi”. Nu scrie nicăieri „Părinţi, faceţi-i pe copii să vă asculte”. Nicăieri! Te-aş provoca să cauţi şi tu pentru tine. Aceste versete se adresează copilului iar el trebuie să fie suficient de mare încât să le înţeleagă şi să aleagă să le împlinească. Ascultarea din propria voinţă e ceea ce Dumnezeu doreşte de la noi şi ceea ce noi ar trebui să ne dorim de la copiii noştri. Cum putem să aşteptăm mai mult de la copiii noştri decât aşteaptă Dumnezeu de la noi? Nu e satisfacţia mai mare atunci când copiii noştri ascultă de bună voie? Acesta e singurul mod de a cunoaşte ce e în inima lor cu privire la un lucru anume. Un copil poate fi constrâns sau forţat să asculte, dar aceasta nu dezvăluie nimic despre inima lui. Eu, în mod special, mă pierd în logica ce spune că atunci când copilul tău a învăţat, prin pedepse repetate, să facă ceea ce tu spui, atunci va fi învăţat să asculte de bună voie. Tot ce au învăţat ei de fapt e cum să evite pedeapsa.

Referitor la ascultare, un lucru foarte popular e să pretinzi ceea ce e denumit „Ascultare de la început” şi care e definită „de prima dată, fiecare dată, cu o inimă bucuroasă”. Această idee cu siguranţă nu se regăseşte în Scriptură şi sugestia că acest lucru poate fi şi ar trebui să fie cerut de la copiii mai mici e foarte tulburător pentru mine. Nu sunt deloc exemple că Dumnezeu a aşteptat de la cineva ascultare de la început şi totuşi sunt multe exemple de oameni credincioşi care nu au răspuns cu ascultare de la început. Moise a discutat de mai multe ori despre toate motivele pentru care el nu credea că e persoana potrivită pentru a merge la Faraon, Avraam şi Sara au încercat prin puterile lor să facă un copil al promisiunilor, Iona a fugit în altă direcţie dar tot a fost profetul ales să trimită mesajul lui Dumnezeu, iar Isus însuşi a cerut de trei ori ca paharul să fie luat de la el înainte ca să se roage „Nu voia mea ci voia Ta să se facă”. Chiar şi atunci nu a fost cu o inimă veselă ci un Domn frânt care a plâns şi a avut sudoarea transformată în sânge.

Cu siguranţă ascultarea imediată face slujba unui părinte mai uşoară, deşi nu găsesc nicăieri că uşorul ar fi promis părinţilor în Cuvântul lui Dumnezeu. Şi înainte ca cineva să sugereze că eu susţin despre copii că nu ar trebui să se supună instrucţiunilor părinţilor lui, nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr. Scopul uneltelor folosite în Disciplina bazată pe har e acela că adoptă cooperarea şi asigură supunerea. Al patrulea pas din cei Cinci paşi e ca părintele să îl ajute pe copil să se supună. Aş merge până acolo încât să spun că în casa mea eşecul supunerii nu e o opţiune. Simplu însă, nu confund supunerea cu ascultarea biblică şi nu pun un standard asupra comportamentului copiilor mei pe care Dumnezeu nu l-a pus asupra lor, sau asupra mea ca şi copil al Său.

Biblia ne învaţă că noi, ca şi părinţi, avem o responsabilitate dată de Dumnezeu de a-i învăţa pe copii comportamentul corect şi de a le corecta comportamentul greşit în aşa mod încât ei vor alege de bună voie să ne asculte. Cred că dacă suntem creştinii care ne-a chemat Dumnezeu să fim atunci acest lucru se va întâmpla. De aceea Pavel îl învaţă pe Timotei să se uite la familia unui potenţial lider şi să vadă cum sunt înainte de a-i da cuiva o poziţie de autoritate peste Biserică. Familia lor e o reflecţie a cine sunt ei şi a felului în care îşi conduc vieţile.

Aici este ocazia în care te provoc să mergi la Scripturi şi să cauţi cuvinte precum „dragoste”, „har”, „bunătate”, „iertare”, „bucurie”, „pace”, „răbdare”, “blândeţe”, „credincioşie”, „stăpânire de sine”, “facerea de bine”. Unde se găsesc aceste principii în relaţia cu copiii tăi? Sunt ele măcar prezente în felul în care îi creşti? Dacă nu, îţi recomand cu tărie să reconsideri ce te motivează ca părinte. Dumnezeu nu ne controlează şi El trebuie să fie modelul nostru de părinte.

 

Sursa articolului: http://aolff.org/grace-based-discipline/do-unto-others

Anunțuri