Puiul mare – mic

„Mami, am împlinit 3 ani deja! Îmi faci cheesecake (a se citi câscake) ?”

Puiul meu de leu e mare și mic în același timp.  Face tumbe, caută peștii sub apă, bate la tobe și strigă de trezește tot blocul.  E vioi, sănătos și nu s-ar culca pentru nimic la amiază. Ei, poate pentru a mai auzi o dată povestea despre David și uriașul Goliat. Dar când pleacă undeva cu tati leu nu vrea să meargă decât în brațe. Și nu e prea mare pentru a încapea în brațele lui, nici prea puternic pentru a nu se lipi de tati și a-i număra bătăile inimii. Acesta e modul lui de a-și reîncărca bateriile, de a-și umplea rezervoarele cu dragoste și afecțiune. Pentru că din prea plinul inimii vorbește gura…

Puiul mic – mic însă, deși e cu noi doar de un an și jumătate, adeseori coboară din brațe pentru a explora liniștită și nestingherită împrejurimile. Îi place leagănul acesta cu parfum de mami, ce se mișcă în ritmul tic tacului ce l-a auzit cu primele ei urechi. Stă însă de atâta vreme în el iar acum simte nevoia și de altceva.

Ea, spre deosebire de fratele ei mai mare, și-a petrecut primul an din lumea ei mare în brațele mele: a dormit, a mâncat și s-a jucat acolo. Fiecare plimbare afară a fost în brațe (pot număra pe degetele de la o mâna ocaziile în care a stat în cărucior liniștită), fiecare somn de peste zi a fost tot în brațe, am aspirat cu ea în brațe, am gătit, mâncat și apoi spălat vasele tot cu ea în brațe. Mai facem asta uneori și acum, dar mult mai rar, pentru că puiul meu mic – mic a crescut și vrea să mai miroase lumea și de unul singur.

Da, această mogâldeață de om și-a umplut bine rezervoarele; puiul mare – mic încă și le umple. Iar rezervoarele lui pot fi mai mari și mai încăpătoare decât ale altora. În fond e un omuleț și el, nu o cisternă cu dimensiuni bine trasate din fabrică.  Cât îi va mai lua? Nu mi-a spus. Dar știu că o nevoie împlinită e o nevoie ce va dispărea singură, fără eforturi și muncă de lămurire.

Publicitate