Marti… cateva ceasuri bune in care sa am aplec asupra fiintei mele. Nimic nou si nimic extravagant; putina curatenie intre idei si reparatii acolo unde se cere. De obicei undeva in adanc, atat de adanc incat trebuie sa ma aplec bine si sa ma intind cu toate puterile ca sa patrund acolo.

Nu e o mirare ca dupa ce vin copiii incepe sa se faca lumina printre unele amintiri si sa intelegi mai bine de ce esti asa si nu altfel, cum ti s-au format paradigmele sau de ce altii pot si tu nu… Si desi A si H sunt mici, iar scoala pentru ei nici macar nu exista ca si idee, eu am inceput sa-mi inteleg amintirile din acea perioada. Sa va povestesc putin din copilarie ca sa am intelegeti mai bine.

Foamea mea dupa note a inceput undeva tare devreme, nici nu stiu daca le gustasem cu toata gura cand am prins dependenta. Dar nu dupa orice fel de note ci dupa nota 10. Da, in carnetul meu de note nu aveau loc 8 sau 9, doar 10. Si daca se stecura cumva vreun 9 ma intristam, la 8 chiar cresteau lacrimi in coltul ochilor. Asa am ajuns eu sa fiu o eleva de nota 10 si sa pot numara pe degete cate medii de 9 am primit. Si acum imi e foarte clar in inima, caci inima sigur nu s-a deslipit de tristetea traita cand in clasa a IIa m-a luat invatatoarea de o parte si mi-a spus ca nu sunt de 10 nici la romana si nici la caligrafie, dar ca sa nu dea prea urat in carnet o sa imi dea 9 la caligrafie. Nu stiu daca va puteti imagina tristetea amestecata cu rusine pe care am simtit-o atunci. Sau altadata cand am primit 9 la educatie fizica (si nu, nu eram antitalent la sport, chiar mi-a placut si l-am practicat). Asa a stiut ea atunci sa faca egalitate intre elevii care ii pareau ei egali.

 

 

Dar nu asta e trist… ci ma doare ca am inceput sa ma vad prin ciobul de sticla gravat cu note sau premii. Eram buna, cuminte sau talentata doar daca in dreptul acestor cuvinte statea un premiu sau o nota. Nu ca m-ar fi impins parintii… n-au fost dintre aceia carora li se promitea ceva daca luau premiu, ar fi fost cred prea banal pentru mine. Eu vroiam sa fiu perfectiunea, sa fie numai de 10 si numai locul I. Si am inceput sa alerg dupa premii si concursuri. Dar bucuria reusitei tinea putin si apoi incepea iar vanatoarea dupa un 10 perfect.

Nici in liceu nu am scapat de lupta cu mine insami. Nu aveam nevoie de nu stiu ce competitie, imi eram cel mai nemilos adversar. Ma luptam darz cu mediile de 9. Eram insa asa de atenta la ce note iau ca uitasem sa citesc ce imi place. Era prea mult vorba despre ce nota voi lua si prea putin despre ce imi placea mie sa invat.

 

Si uite asa notele mi-au devenit dusmani si prieteni in acelasi timp. Ma simteam cineva din cauza notelor, dar fugeam dupa ele fiindca doar daca le aveam ma simteam acceptata.

 

Am ajuns sa ma definesc prin note sau performante iar cand a disparut catalogul sau lista cu note am cautat alte lucruri care sa ma defineasca (prietenii, sotul, copiii). Mi-a luat timp sa inteleg ca ceea ce sunt eu nu se poate cuantifica si etala. Ca Dumnezeu a pus in mine bogatii pe care nu le poti inchide in peretii cataloagelor. Ca sunt frumoasa sau desteapta sau talentata fiindca El m-a facut asa si nu fiindca cineva, la un concurs, a zis asta.

Si uite asa invat sa ma accept si sa fiu confortabila cu ceea ce sunt fara a mai incerca sa copiez succesul cuiva. Sa fiu fericita cu a fi eu insami, sa acept greseala si sa invat din ea. Invat ca notele nu au fost inlocuite de kilograme, boluri de mancare sau alte achizitii ale copiilor mei. EI sunt frumosi si perfecti prin ceea ce sunt, chiar daca sunt diferiti de alti copii sau de alte norme impuse. Iar dragostea mea fata de ei sau fata de mine nu ar trebui sa se schimbe atunci cand ei merg mai tarziu, vorbesc mai tarziu sau se trezesc de 10 ori pe noapte. Dar abia atunci cand dragostea mea fata de ei se masoara in cat au mancat/cantat/dormit/pupat/vorbit/iubit, abia atunci am luat-o pe drumul parintilor care nu mai sunt parinti.

Dragostea fata de noi insine sau fata de copiii nu ar trebui sa se alimenteze din performante. Si asa cum scria  Alfie Kohn in Unconditional Parenting: parintii ar trebui sa creasca oamenii si nu CV-uri ce umbla in doua picioare.

Anunțuri