De an nou

Cati fulgi de nea au cazut de cand tu te-ai nascut?
De cate ori s-a-nvartit soarele, pamantul sau luna? SI cate convulsii
au framantat lutul popoarelor?
Mai mult decat unul sau una. SI totusi, in pumni nu ducem nimic, nici
macar anii nostri ce simpli si cuminti au venit, de fiecare data cand
ceasul le-a masurat cununa.
Ca fulgii, nici anii nu stau prea mult intre maini, doar curg usor
peste fetele noastre, povestindu-ne clar despre zarile-albastre.
Dar fulgii nu-s iarna, nici anii viata. Suflarea de duh ne vine de
sus, ne e data o vreme s-o punem in negot, s-o ducem la piata, s-o
trecem intelept peste faţă, ca mai târziu să i-o ducem Lui bogată,
frumoasă.

Sursa imaginii

Insula pustie?

Ce poţi să faci când viaţa îţi aduce, ca şi un uragan, o insulă ce în ochii tăi pare pustie?

Să îţi cauţi palmierul (presupunând că suntem în acele filme exotice care au mereu o insulă pustie cu vegetaţie luxuriantă) sub care să alegi să plângi împotriva sorţii, a Dumnezeului care nu a potolit şi furtuna ta?

Sau, reinviind un Robinson Crusoe personal, să începi să transformi insula după buna plăcere a voii tale?  Să îţi construieşti colivia, să ştergi ragul de pe rogojina ta confortabilă?

Ce e mai greşit: să stai să aştepţi o altă furtună ce să te poarte spre celălalt mal, luând poziţia inadaptabilului complet al locului şi timpului în care ai ajuns sau să încerci să ignori timpul şi locul inchizându-te în burta insulei tale?

Să plângi sau să te bucuri?

Să mori sau să învii?

Când viaţa ta naufragiază pe o insulă pustie, e o binecuvântare sau o încercare a credinţei care va aduce cu ea răbdarea, răbdarea biruinţă, iar biruinţă aceasta dulce aduce nădejdea unui cer senin şi a unui pământ plin şi populat de oameni şi civilizaţie?

Nu e oare insula pustie un Patmos în care să mă plec în pulberea pământului şi să caut Creatorul, lăsându-L în acelaşi timp să mă caute şi El de toate buruienile ce le-am prins între subsiori? Iar apoi, îmbibată de ţărână, să stau liniştită în bătaia soarelui şi a vântului, fără a încerca să mă ascund de ele, să le îndrum spre un loc mai însetat după ele … să încerc să mă cuvânt, să locuiesc în Cuvânt şi cuvântul să mă locuiască.

Sunt insulele pustii ocazii de a construi o nouă bucăţică de lume sau doar popasuri răcoritoare, o baie de tăcere şi cuvântare perpetuă pentru trup, suflet şi duh?

De câte insule mi-am legat numele? De câte ori m-am ascuns când barca ancora pe malul naufragiatului din mine? Ori poate am ales să visez în fiecare noapte vaporul ce va veni să mă salveze, iar într-un târziu prea devreme ajuns la mine, să imi trăiesc visările cu fiecare răsărit ce se oglindea în nisipul alb al pământului ce-mi săruta pielea în asfinţit?

Oare e pustie insula sau ochii au fost pustiiţi de orice formă de imagine?

De ce atâta tăcere?

Nu am nici eu un răspuns clar. Aş fi dorit să îl am. Dar până o să îl primesc, m-am gândit să îl întreb pe El:

Ai nins peste umerii mei tăcere.
Albă? Roşie?
Roşie? Albă?

Nu! Tăcerea mea nu poate să mă mântuie,
Nici măcar să mă oprească din Porţile Răului.
Tăcerea mea trebuie dărâmată,
Necuvintele înroşite,
Învelite stacojiu în mantaua dolorosă,
Mântuite întru curgere.
Curgere lină spre Tine,
Pentru a se schimba pe scara cerului cu tăcerile Tale absente
Şi să plouă peste casa mea o supă de litere.

Fă şi un braţ ce să se-ntindă spre mine:
cristalin, răcoritor, înviat.
Spre alţii? Şuvoi
mineral şi purificator
Stâlp de viaţă între mine şi T/tine
Între Tine şi ceilalţi.

Stacojeşte-mi Împărate tăcerile
limbile şi necuvântatele
Şi toarnă albul tău împărătesc
Peste puţinele-multe- mi litere!

Să te aud Stăpâne…

Să Te ascult?

Dar, Doamne, vocea eu demult nu Ţi-o aud,

Mi-a asurzit genunchiu-acesta ciung

plecat, cutreierat de griji şi spaime.

Urechile s-au îndopat cu ştiri, cu snoave,

sunt pâlnii pline de gunoi, puhave, mustind

de strigătul acestei lumi bolnave.

Pe unde să mai treacă rostirea Ta întreagă

când inima mea fuge şi fuge şi aleargă …

să fie gălăgie şi urlet de chimvale

să pară sărbătoare şi jertfe rituale

Să fie gloată multă, cântări şi cântăreţe

să sune Osanale din slăvile măreţe…

Dar

unde mi-e tăcerea?

mi-e stinsă cămăruţa, pustie părtăşia

şi goală mi-e căruţa în care merg ca Filip

ascultând nepătrunsul

urmând călăuzirea

privind adânc la Unsul ce-mparte mântuirea.

Îmbracă-mă, o Tată, în haina Ta curată

desfundă-mi Tu urechea,

dă-mi vocea Ta să bată

la cămăruţa-n care eu ziua mi-o dezgrop.

Vorbeşte-mi Tu, Părinte,

vorbeşte-mi, eu sunt orb!

Unic in viata – 2

Am ramas surprinsa vazand cata lume imi calca pragul. Si fiindca multi asteptati cu ochii pe fereastra continuarea povestii, am sa deapan iar firul, alb si imaculat, al povestii mele de nunta.

Se facea tot mai cald, caldura de cuptor romanesc, ce vrea sa te incinga si pe tine cu el in temperaturile insuportabile. Invitatii de dat, flori de ales, liste cu ce mai e de facut… si in toate astea.. socoteli, ganduri izvorate pe scaun de dentist.

Dar uite ca s-a terminat si cu impartitul invitatiilor, si cu alesul culorilor sau al domnisorilor sau al cantarilor ce aveam sa le cant in prima din cele mai frumoase zile ale vietii mele. Totul era nou, unic. Nu mai scrisesem niciodata un astfel de text, precum cel al invitatiilor de nunta:

” Miriam & Vicenţiu

Îmbătaţi de dragostea lui Dumnezeu ne-am contopit sufletele. Nu mai sunt eu, nici tu nu mai exişti! Rămâne dincolo de trecerea timpului El – Dragostea, iar noi ne confundăm, în fiecare secundă, tot mai mult cu El.
“

(Roprint – multumim pt harul ce ni l-ati aratat la invitatii)

Invitatie

Au fost atatea pregatiri, ca nu as stii de unde sa le mai iau. Dar una dintre partile frumoase a fost sa imi aleg oamenii care sa imi fie aproape. A fost o bucurie sa ii aleg pe Bianca, Andreea, Dani si Nica sa imi fie domnisori de onoare. Chiar a fost o onoare sa ii am aproape, si le multumesc. Cuvinte de apreciere ar fi si
pentru Georgiana – un spirit din abundenta creativ; pt Andreea – ce transpune arta prin flori; Dana si Ionut -
doi ochi digitali de care nu m-as desparti niciodata; Andrei – care tace si face, iar cand vezi ce a facut te lasa cu gura cascata si cu sufletul imbujorat. (cine doreste, cine pofteste am si date de contact)
Ne-a fost drag sa alegem cantarile, si au ramas atatea necantate, dar multumiri grupului de inchinare ca le-a dat glas atat de frumos. Multumim si celor care au raspuns la provocarea de a ne sluji in biserica…. sunt
atatea inimi de rostit…familia, corul, Pia&Nico, Ruthie, Dani, Paul (fara de care intrarea mea nu ar fi fost la fel de romantica si nu as fi auzit atat de frumos cum se bucura viorile), tinerii mei dragi alaturi de care
am crescut… Cuvintele au fost si ele pline de har si drese cu sare si fiecare pastor a fost o adiere a untdelemnului sfant (Teofil Mihoc, Dani Popa, Luci Rauca, Viorel Tut, Ovi Rauca).

Get ready

Iar acum, ca am invatat sa zic multumesc, as putea incepe sa povestesc despre ziua mea unica – 3 august 2008. <It’s time to wake up, it’s 5:40> Ganduri ciufulite, ochii imbratisati refuzand sa isi desparta degetele negre ale pleoapelor, picioare amortite si un prim gand: azi sunt mireasa. Apare si idea primului zambet, azi sunt bucuroasa, azi e ziua mea cand trebuie sa stralucesc. Langa mine soferul meu matinal – Didi (multumesc ), e vremea sa coafam timpul, si miresele. Rotocoale de par brun inchis gata sa primeasca lumina soarelui si a blitzurilor, diadema sclipind mandra pe un crestet de cap romanesc [oare chinezoaicele ce au facut-o visau vreodata sa o poarte?] si din nou gandul: azi, chiar azi, sunt mireasa. Primii oameni incep sa se agite in jurul meu. Iubitul meu drag, abia trezit imi spune atat de frumos ca ma iubeste. Ce frumoasa e vocea iubitului meu atunci cand se impleteste cu zorile! O noua oprire, ultimele ajustari facute de Diana cu multa gratie si sunt gata sa ma lansez in rochia de mireasa .

In cateva minute stateam in fata oglinzii pentru primele poze; in casa lumea si misca precum un musuroi de furnici. Era trecut de 8:15, ora la care trebuiau sa ajunga cei atat de dragi mie. Sunt gata, nu am decat sa stau linistita, sa cochetez cu aparatul si sa respir, sa nu uit sa respir din aerul binecuvantarilor ce EL mi le pregatea cu atata dragoste.

Imi sclipesc ochii, de cealalta parte a retinei e mirele meu. Cel mai frumos dintre crini, cu sufletul inundat de bucuria revederii mele, cu mainile strangand in brate un buchet atat de frumos colorat. Ceilalti mai intarzie, lasandu-ne ragaz pentru imbratisari calde si pline de pace, iubitul meu stie atat de bine sa ma linisteasca… Zgomotul pasilor se intrețește.

Suntem toti acum; Ovidiu rosteste primele cuvinte deschizand zagazurile lacrimilor. Plangem incet si pe ascuns, bucuria nu trebuie deranjata. Se cere binecuvantarea divina asupra primelor ore, primilor pasi si alaiul porneste. Prima oprire: Gradina Botanica.

~ continuarea in episodul urmator~